De-a fi!

De-a fi!

Mi s-a făcut de-a ieri, şi azi, şi mâine

Şi de-o statornică lumină în fereastră

Cum i se face spicului de pâine

Şi ne-muririi de Iubirea noastră...

Mi s-a făcut de Facere, Iubire,

De-a despleti în rugi târzii păcatul

Mi s-a făcut de-a nu muri-murire

Şi de-a trăi frumos neîntâmplatul.

Mi s-a făcut de gând şi de tăcere

De-a muguri albi nuntiţi în primăvară

Mi s-a făcut din inimă - durere

Şi din sărut şi-mbrăţişări – povară

Mi s-a făcut de întrebări şi fluturi

Şi de magnolii albe-nsingurate

Cum ţi se face visul, când te scuturi

De amintiri. De-nsângerări. De noapte.

Mi s-a făcut de a rămâne-n viaţă

Cum din plecări, sub paşi, rămâne drumul

Mi s-a făcut de DOR, de dimineaţă,

De aşteptări prea lungi. De Doi. De Unul.

Mi s-a făcut de-aproape şi departe

Mi s-a făcut că simţi şi ştii. Că vii!

Mi s-a făcut de-a viaţă şi de-a moarte,

De-a fi sau de-a nu fi... De-a fi!

28 martie 2014

Oameni ne la locul lor

Oameni ne la locul lor

Nu m-am întâmplat decât de două ori, fizic, alături de „Premianţii fără premii”. Şi asta, destul de recent. Dar i-am urmărit încă de la început. Oameni deştepţi. Oameni harnici. Oameni simpli. Şi puri. Oameni faini. Dăruiţi cu har. Fiecare, altul. Al tuturor, însă, dumnezeiesc. Oameni luminoşi. Oameni-Lumină.

... Dar n-am reuşit încă să înţeleg nici până acum cine pe cine premiază: NOI - iniţiatorii campaniei împreună cu cei care, într-un fel sau altul, o susţin – sau EI, cei numiţi  generic „Premianţi”. Preţ de câteva minute, sâmbătă de sâmbătă, în centrul Devei. Premianţii. Oamenii-Premiu. Pentru apropiaţii lor. Pentru comunitate. Pentru societate. Pentru Ţară (Mult dincolo, însă, de orice prost înţeles patriotism). Dincoace de vanităţi. Exact acolo unde viaţa este ea însăşi. Cu bune şi rele. Asumate responsabil. Şi curat. Şi transformate, cu toatele, în rod. Înapoi dăruit nouă, celorlalţi. Cei din publicul care-i aplaudă. Care-i strânge în braţe. Le sărută obrajii sau dreapta. Zâmbesc conjunctural în fotografii. Apoi pleacă. Fiecare la rostul său, la viaţa sa.

Şi mă întreb: Oare câţi dintre noi, aceşti „ceilalţi”, am şi învăţat câte ceva din fiecare lecţie vie, avută în faţă, într-o sâmbătă sau alta? Lecţia modestiei. A bunului-simţ. A lucrului bine făcut. A bucuriei de a dărui, de a se dărui, fără a aştepta recompensă din partea cuiva. A simplităţii. Se spune că munca pe care o avem de făcut fiecare, zi de zi, e modul nostru de a ne ruga. Sau ar trebui să fie. A munci. A ne ruga. Cu încredere. Cu smerenie. Cu sudoare. Cu poticneli. Cu căderi. Cu tremurare. Cu rost. Cu lacrimă, uneori. Cu drag. Cu sinceritate.

...Iar dacă am înţeles, totuşi, ceva din povestea asta, din realitatea asta frumoasă numită „Premianţii fără premii” e că oamenii aceştia nu sunt la locul lor. Acolo, în centrul Devei, în faţa unor necunoscuţi, toţi păreau stingheri. Străini. Emoţionaţi. Uimiţi. „Da’ n-am făcut nimic special!...”. Oameni ne la locul lor. Da. Pentru că, nu-i aşa?, locul lor e în altă parte. În atelier, dând viaţă visului din copilărie. În vârful munţilor, cu oile, aşteptând centenarul vieţii să-i bată la uşă. În zbor, deasupra propriilor vise, cu aripile parapantei. În faţa colii albe, caligrafiind cuvinte simple şi rânduindu-le frumos în versuri. Într-o peşteră, umplându-i golul cu muzică şi frumos. În istoria dacilor, desprăfuindu-le cetăţile. În Ţara-cireşilor-în-floare, făcând, cu penelul, reverenţe în faţa Împăratului. Într-o durută tremurare, ducându-şi cu demnitate crucea. În apropiere de cer, învăţând pruncii să zboare prin cuvânt, cu aripi sau fără. Acasă, crescând copiii înstrăinaţi de proprii lor părinţi. În faţa lemnului, transformându-l în artă. Ţinând lutul în palme şi transformându-l, rotitor, în altceva...

În altă parte. Locul acestor oameni e în altă parte. Aici, în centrul oraşului, sunt oameni ne la locul lor. De aceea, poate, stau puţin, apoi pleacă. Se întorc la rosturile lor frumoase, născătoare de frumos. De rămas, i-am putea face să rămână undeva: în sufletele noastre, devenind tot mai mari, mai încăpătoare, mai frumoase, poate, cu fiecare premiant adăpostit în ele.

„Premianţii fără premii! – oameni ne la locul lor. Zic eu.

Şi semnez, cu recunoştinţă şi respect, Camelia Stârcescu.

IUBIM, Doamne!

IUBIRII mele, de dincolo de viaţă, de dincoace de moarte…

Răstigneşte-mă

Pe crucea Iubirii

Şi bate-mi în palme cuiele

Tuturor cuvintelor tale nerostite...

Răstigneşte-mă

Şi lasă spinii trăitelor neîntâmplări

Să-mi atingă fruntea

Cu linia vieţii - curgând spre cer

Răstigneşte-mă

Apoi cheamă noaptea

Şi fă-o giulgiul curat

Ce va să ascundă rănile neînţelesului Târziu...

Răstigneşte-mă

Şi roagă Începutul – Cuvântul neîncuvântat –

Să te întoarcă înapoi,

Înlăuntrul prea durutului DOR...

Te rog, întinde din nou mâna,

Coboară-mi răstignirea şi

Aşeaz-o, definitiv, în viaţă.

Roagă Dumnezeirea

Să-mi ierte îndrăzneala

De a trăi, în genunchi,

Învierea -

Cu IUBIREA pre moarte călcând!

Şi rostind:

IUBIM, Doamne, iartă ne-morţii noastre IUBIREA!

...Şi răstigneşte-mă din nou, dumnezeieşte, până când.

Când...

19 martie 2014, 4.15 a.m.

Fără duşmani

          Există în viaţă clipe care, fără să ne dăm seama de ce anume, ne dezvăluie adevăruri pe lângă care trecusem, până atunci, fără a şti. Aproape sau departe, le-am trăit, ne-am lovit de ele, le-am suportat rana, dar n-am încercat să ne apărăm pentru că nu le conştientizam întru totul realitatea. Un adevăr mi se descoperă azi şi mulţumesc lui DUMNEZEU pentru asta: nu există duşmani! Şi, cum ceea ce nu intră în spiritul lui „a fi” nu-l poate atinge nici pe cel al lui „a avea”, devine simplu: nu avem duşmani!

          DUMNEZEU l-a creat pe om după chipul şi asemănarea Sa. Om – oglindă întreagă; oameni – cioburi fără a căror îmbinare perfectă imaginea nu poate exista. Sau nu cu adevărat. Ori DUMNEZEU există! Oglinda nu-ţi dă mai mult decât imaginea pe care tu i-o pui în faţă. Nu sunt nimănui duşman – atâta timp cât recunosc identitatea perfectă între sufletul meu şi Dumnezeire, deci nu există duşmani! Există doar oameni care nu mă cunosc suficient, oameni pe care nu-i cunosc suficient. Din ignoranţă, poate. Sau din egoism. Va trebui să-i descopăr, să mă las descoperită de ei. Să le ofer zâmbetul meu obişnuit, neconvenţional. Şi sănătos. Să le întind mâna atunci când vieţile lor cerşesc, neîncuvântat, ajutor. Să le presar cărările cu flori şi poezie şi lumină. Altrusim. Legea morală a supravieţuirii demne. Poliţa de asigurare în alb pentru somn liniştit. Totul – oamenilor! Lacrimi – nu. Niciodată! Lacrimile sunt un dar ceresc pe care oamenii trebuie să-l ştie, să-l simtă existând în tine, fără să-l vadă, fără să-l atingă. Pentru a rămâne adevăr dumnezeiesc, în adevăr.

          Oameni. Care nu-mi sunt duşmani... Dar nu mă cunosc suficient...

(9 mai 1993)

În numele Prieteniei

În numele Prieteniei

Chiar şi pentru cei mai creduli există o clipă atât de înaltă, atât de adâncă, în faţa căreia – chiar involuntar – nu poţi rosti nimic altceva decât: „N-aş fi crezut!”... Dar trebuie să crezi, pentru că clipa aceea îţi aparţine, ţi se oferă cu tot ce mai dumnezeieşte poate cuprinde... Trebuie să crezi – s-o primeşti cu tâmpla privirii înălbită de sarea lacrimii – s-o trăieşti cu rotundul cel mai infim al fiirii tale – s-o simţi în puterea inimii ca şi când roşu ţi s-ar fi furişat prin artere...

Există o clipă... I-au spus unii DOR, i-au spus IUBIRE... Şi, dintr-o dată, totul a devenit simplu. Dumnezeule! Cât de simplu!... De simpli. Cei datorită cărora cobori clipa în netulburată transparenţa cuvântului, ridicând-o cu linia vieţii tremurândă – închinare Semnului Sfânt: „Se botează darul lui DUMNEZEU: Prietenie! În numele Tatălui. Şi al Fiului. Şi al Sfântului Duh. Amin”. te să-ţi aduci, întotdeauna. Să spui: „N-aş fi crezut!” Şi să crezi! Chiar şi în puterea unei neimpersonale rugi, atunci când pământul îţi sărută genunchii, iar gândul bate la poarta de sus a cerului:

Lasă-mi, Doamne, astă clipă, nu frânge a ei aripă! Şi prietenii mi-i ţine, viaţa toată lângă mine! Şi-năuntru, şi-n afară... Clipa-asta-atât de rară... Doamne, ruga mea auzi şi în suflet le pătrunzi. Şi în inimă, şi-n gând, şi în pasul pe pământ; şi-n ce sunt, şi-n ce vor fi, până voia-Ţi va voi!... Şi de-o fi să vrei, cumva, cât e lumea! Şi ceva. Orice-ar fi, îţi mulţumim! În veacul vecilor!

Amin.

Alba Iulia

11 ianuarie 1995

Cântecul mierlei, dimineaţa

Cum arată dimineţile voastre? Ce culoare au? Ce parfum? Ce formă? Asta dacă au aşa ceva... Cum sunt ele, pur şi simplu, înainte/după/în loc de a intra pe facebook şi a vă saluta prietenii virtuali cu un gând, o poezie, un cântec? Înseamnă ele ceva pentru voi? Sau nu sunt decât momentul acela urât, în care ştim că trebuie să sune ceasul pentru că trebuie să mergem la serviciu sau la şcoală? Momentul de început al unei oboseli/plictiseli adăugate celorlalte multe, de până acum?

V-aş propune un exerciţiu: încercaţi să vă faceţi dimineţile prietene. Ca şi când ar fi singurul vostru partener la cafeaua pe care o beţi, oricum, pe fugă. Opriţi-vă puţin. Luaţi un loc. Spuneţi-i „Bun venit!”, apoi povestiţi-i câte ceva dintre cele ce aveţi pe suflet. Nu tot dintr-o dată. Pentru că ea, dimineaţa, va veni, iar şi iar, în fiecare zi. şi-o să aveţi timp să-i spuneţi câte toate. Rugaţi-o să vă ajute să vă aşezaţi gândurile, problemele în matca lor firească, pentru a nu vă mai fi ziua o aceeaşi rutină, repetabilă şi stresantă. Zâmbiţi-i. Ei şi luminii cu care vine. Inspiraţi-i miresmele abia ghicite şi lăsaţi-le să vă umple toate nerecunoscutele cotloane ale firii. Daţi-i o formă, fără să o întrebaţi dacă e pe placul ei. Pentru că este, indiferent ce veţi alege. Dimineaţa. Dimineţile. Care vin, de fiecare dată, pentru noi, aşa cum ştim să le aşteptăm, să le merităm, să ni le facem...

Un exemplu: Dimineţile mele sunt tot mai devreme începânde, de-un timp încoace. Altceva. Un alt început, de fiecare dată acelaşi, de fiecare dată altul. Îmi place să privesc, să simt, să respir lumina nenăscută, pe care o trimite uşor, soarele, deschizându-şi alene ochii peste lume... Să aud sunetele ce se vor pierde, mai apoi, în zgomotoasa trecere a zilei. Să încerc să ghicesc ce culoare va avea ziua, pentru mine, pentru lume, pentru vremuri...

Şi mai au, dimineţile astea ale mele, ceva special: un cântec. Cântecul unei păsări. Împrăştiat în curtea casei mele, din nu ştiu care copac încă neînflorit, cântecul se aude puţin înainte de a se lumina de ziuă. Ca şi când el, cântecul, o cheamă, o ajută să se nască, să învingă definitiv întunericul nopţii. Apoi încetează. Cântecul. Când lumina a ajuns aici, instalându-se confortabil peste vieţile noastre, cântecul se opreşte. Ruşinată, parcă, de atâta strălucire, pasărea nu mai cântă. Dar zboară. Spre cine ştie unde, spre cine ştie ce. Dar revine, statornic, a doua zi. N-am reuşit s-o şi văd pe în-cântătoarea dimineţilor mele. Până ieri. E o mierlă. Neagră, cu ciocul galben. Oarecum comună, putem spune. Dacă ne-am lua după aparenţele exterioare. Dacă n-aş/n-am auzi-o cântând...

Şi aflu, cu totul întâmplător, dintr-o revistă acum deschisă: mierlele cântă doar două luni pe an, în lunile martie şi aprilie. Şi – atenţie! – doar atunci când sunt îndrăgostite!

Acum înţeleg. De ce mi se nasc dimineţile primăverii devreme, foarte devreme. De ce cântecul acesta îmi învăluie alinător sufletul, aşezându-se cuminte lângă tăcere, şi gând, şi lacrimă. Transformându-le, astfel, într-un zâmbet de dincolo de firesc, pentru tot ce dincoace de acesta este. Şi înţeleg. IUBESC. Iert. Şi trăiesc. Ca şi cântecul unei mierle: doar pentru că sunt îndrăgostită. Doar pentru că IUBESC.

Camelia Stârcescu

Imediat după...

Trec zile în şir în care ni se pare că trăim. Ne amăgim că ceea ce ni se întâmplă putem numi viaţă, din comoditate, însă, şi mult prea rar din conştienta asumare a unei atari realităţi. Mai degrabă vieţuim, zic, prizonieri voluntari în labirinturi de compromisuri şi gesturi mecanice, care ne reprezintă sau nu, ne fac sau nu bine, ne fac sau nu plăcere... Acceptăm alături oameni care ne mint, cu talent sau fără, oameni care ne calcă în picioare demnitatea, sufletul, viaţa... Tăcem. Mergem mai departe. Noi? Sau umbra aceea care ne poartă numele şi cu care ne trezim, într-o zi, că nu avem nici o legătură? Când ne-a creat, DUMNEZEU ne-a dat, întâi de toate, un suflet şi  abia mai apoi un trup, drept haină care să-l poarte prin lume. Ce s-a-ntâmplat cu noi, de am ajuns să curăţăm haina mai mult decât sufletul ce-i dă formă? Ce s-a-ntâmplat de ne ascundem sângerândele răni interioare în spatele unor stereotipii străine?

Am uitat să râdem pentru că am obturat drumul Luminii spre noi. Am uitat să plângem, să dăm frâu liber lacrimii când e să cadă, uitând că e un dar dumnezeiesc. „Nu se cade!”, ni se spune ades. Cinic reflexiv peste gramaticile niciodată învăţate până la capăt. Şi ce anume „nu se cade!”? Să râdem. Să plângem. Să trăim? ...

Am învăţat în ultimele zile cea mai grea şi mai frumoasă lecţie dintre cele pe care mi le-a dat Dumnezeirea până acum. Că nu suntem noi cei care îi alegem pe oamenii care ne intră-n viaţă. Dar că suntem datori să-i alegem pe cei care ne dorim să rămână. Cei care sunt ei înşişi lecţii frumoase, de folos pentru drumurile spre noi înşine. Cei care ne umplu sufletul cu un simplu gest, cu un simplu zâmbet, cu o tăcere, poate, sau o lacrimă. Că toţi ceilalţi nu sunt decât vietăţi pasagere, pe lângă care ne putem trece clipele, dar pe care suntem obligaţi a nu-i lăsa să ne murdărească. Cu nici un chip!

Am învăţat că o durere copleşitoare te poate îngenunchia. Da. Dar doar atât cât să rosteşti o rugăciune, rotundă ca o lacrimă ce nu mai poate să cadă. Apoi, te ridici. Încet. Tremurat. Şovăitor, cumva. Şi mergi mai departe. Chiar dacă ştii, simţi, înţelegi că nu mai eşti acelaşi. Niciodată. Pentru că ţi s-a dublat Lumina. Şi Dragostea. Şi Dorul. Şi trebuie, aşadar, să le porţi cu demnitate mai departe. Pentru cine-a fost şi nu mai este. Pentru tine, care EŞTI pentru că Cineva a fost...

V-aţi întrebat/m-aţi întrebat mulţi dintre voi, în ultimele zile, cum poate fi singur cineva care are atât de mulţi prieteni aici, pe facebook, şi chiar în viaţa reală. Ştiţi la ce mă refer. Şi vă spun: gândiţi-vă bine! Toţi aceştia rămân undeva, acolo, când ne ridicăm de la birou şi închidem calculatorul; când spunem „La revedere!” şi închidem telefonul, în urma unei scurte sau lungi convorbiri. Nu e suficient. Pentru că suntem, cum spuneam, şi trupuri, aşa cum suntem suflete. Suntem oameni. Care tânjim după îmbrăţişări reale, după mângâieri şi nopţi de dragoste fără sfârşit... Cu un alt OM. Cu un alt suflet, îmbrăcat într-un trup palpabil.

Nu suntem îngeri, să ne-mperechem în zbor

Şi să plătim iubirii, -n lacrimi, vamă!

Suntem un Om frumos lângă alt Om,

Supuşi Dumnezeieştii voi, fără de teamă...

2 februarie 2014, Simeria